-sursa: http://www.ruralconnection.blogspot.com/ -
Rural Connection sau Blogul literar de la Ceatalchioi
,,Pentru că îmi place să scriu ecologic''
Gabriel Badica
Dragă tanti Florica, poate că te miră scrisoarea mea, scrisoarea unui om pe care abia dacă l-ai cunoscut întîmplător dar pentru care ai o importanţă cu totul specială, şi nu neapărat numai datorită nostalgiei ce mă apucă la gîndul aromei cafelelor braziliene adevărate pe care mi le preparai. Importanţa dumitale, tanti Florica, scuză-mă, te rog, dar poate că nu îţi dai seama, este aceea a unui suflet pereche care îmi eşti, care îmi poate reflecta propriile nelinişti, a unui suflet deschis tuturor tainelor lumii, capabil să participe cu emoţie la expediţia nesfîrşită a spiritului către nicăieri. Şi atunci, cui altcuiva m-aş putea adresa în chestiunea asta delicată? Mă obsedează, îţi mărturisesc cinstit. Îţi scriu, deci, din Pucioasa, unde lucrez acum la staţia de concasare, o instalaţie destul de absurdă, dacă te gîndeşti că la început credeam că acţionează mai mult asupra conştiinţei mele decît asupra pietroaielor de toate formele şi culorile ce ne sînt aduse, ni se spune, uneori chiar din inima pămîntului. Ce mă stresează este că nu ne este indicată întotdeauna sursa pietrelor. De unde, din inima pămîntului? Din strănătate? De la noi? Nu este ciudat că nu ni se spune? Unele au forme clasice sau moderne, au culori armonizate savant, ca să nu mai zic şi de rocile avangardiste amintind de stilurile unor artişti cunoscuţi. Ştiai că fragmentele astea de materie inanimată pot fi calde, chiar fierbinţi, şi că spargerea lor produce sunete ce ar putea fi asemuite unor gemete de durere? Dar am să-ţi vorbesc, poate, mai tîrziu despre munca mea. Mă întreb acum în ce măsură îţi mai aminteşti de mine. Ia gîndeşte-te puţin, eu sînt persoana care stătea uneori la bar, pentru că îmi plăcea mult să simt cum îmi atîrnau picioarele pe deasupra pămîntului, pe deasupra duşumelelor, în timp ce mi le legănam de parcă aş fi plutit cu parapanta. Mă vezi acum? Aşa, aşa, ai dreptate! Eu eram tipul cu ochelarii aburiţi de emoţia pe care mi-o producea întotdeauna încărcătura ideatică a convorbirilor literare, în timp ce scrutam plin de încîntare fizionomiile expresive ale clienţilor dumitale atît de aparte, scriitorii, oamenii aceia aerieni, străvezii, bîntuiţi de inspiraţii dintre cele mai ciudate, de nostalgii fecunde, de viziuni posibile doar în minţile lor sensibile, înalte, culte, preocupate de condiţia umană. Ai dracu’ scriitori! Ce te mai ameţesc! Mă gîndeam că, poate, într-o zi voi fi şi eu ca ei. Era doar un vis, era o prostie, nu ne este dat fiecăruia să depăşim limitele timpului nostru biologic prin realizări copleşitoare; eu nu aş fi putut atinge niciodată performanţele lor, deoarece oamenii aceia stăteau de mult, de foarte mult timp pe scaunele dumitale confortabile, nu erau doar nişte simpli vizitatori ocazionali, sau poate că nu părăsiseră niciodată cafeneaua, indiferent de oră, de anotimp, de relaxarea sau înăsprirea măsurilor de securitate cu care noi, pietonii anonimi ai istoriei, ne confruntam. Vizitînd localul aproape zilnic, deşi nu puteam rămîne prea mult, căci bugetul nu îmi permitea altceva decît o trataţie grăbită, am înţeles cu timpul că discuţiile lor urmăreau mereu aceleaşi subiecte care au preocupat întotdeauna umanitatea, precum existenţa zeilor, femeia şi bărbatul, puterea, moartea, nebunia (repet, eu eram în trecere, cum într-un anume fel, metaforic vorbind, eşti şi dumneata, tanti Florica, numai ei sînt nemuritori, eu eram în trecere şi şovăiam mereu în faţa uşii de termopan înainte de a intra, neavînd pe atunci nici o perspectivă în a participa la construcţia titanică a conştiinţei acestei lumi, la care ei contribuiseră deja substanţial, căci fiecare purta sub braţ cel puţin o carte, din care, uneori, cîte unul citea pasaje pline de înţelepciune şi armonie), dar şi banii sau nedreptatea, violenţa istoriei, cunoaşterea naturii şi cîte şi mai cîte. De aceea, chiar dacă nu sînt din cale afară de timid, niciodată nu m-am amestecat în conversaţie, preferînd doar să iau cunoştinţă de polifonia opiniilor, de mozaicul sonor al vocilor grave sau stridente, cîntate sau răpăind ca nişte darabane, şi am preferat să nu tulbur nepăsarea frivolă a acestui grup de nemuritori. Ba chiar m-am gîndit că deranjez, ba chiar m-am gîndit că ar trebui să le mulţumesc într-un fel pentru că mă acceptă în prejma lor, poate oferindu-le un rînd de cafele. Regret şi azi ezitările, lipsa mea de iniţiativă. Cît m-ar fi costat? Desigur, o sumă neînsemnată în raport cu bogăţia spirituală pe care ei ne-o aduc. Cred că ar fi trebuit să fim mai apropiaţi. Cred că ar fi trebuit să fac şi eu parte din grup. De aceea, deşi m-am realizat, uneori simt o frustrare la gîndul că am părăsit oraşul, că am migrat cu parapanta mea iluzorie tocmai aici, la concasor, dar cine poate spune dacă a existat, vreodată, şi o altă soluţie pentru mine?… Ştiu că astăzi sînt toţi din nou acolo, discutînd în continuare despre omenire. Dar în timpul ultimelor mele vizite observasem totuşi o schimbare de atitudine, faptul că începuseră să devină neliniştiţi, că îi nemulţumea, îi îngrijora ceva, că exista ceva în atmosfera generală care le altera firea olimpiană, făcîndu-i să ridice adeseori colţul perdelei şi să privească plini de curiozitate în stradă, pe geam, în timp ce conversaţiile se purtau pe tonuri joase, catifelate, difuze. Să ieşim, a strigat, la un moment-dat, unul dintre scriitori, să acuzăm această porcărie, să spunem lumii ce se petrece. Vocile noastre trebuie să răsune în cetate! Cărţile noastre nu fac doi bani dacă nu sînt citite în stradă. Scriitorul acela şi-a privit apoi confraţii cu dispreţ şi a ieşit. Îmi amintesc cum se tensionaseră brusc chipurile altfel relaxate, cum s-au grupat imediat cîte doi-trei şi au început să discute în taină, prin colţuri, cum gesticulau nervoşi, cum se declarau în favoarea sau împotriva a ceea ce unii dintre ei au numit, încă din primul minut, revoluţie. Ce fel de revoluţie? Revoluţie culturală? am întrebat eu, aproape fără să-mi dau seama. Am rămas surprins de privirile lor deodată atente, deodată ostile, dar nu am mai stat să le urmăresc pînă la capăt reacţiile, pentru că scriitorul care ieşise din local val-vîrtej îşi uitase volumaşul pe masa plină de ceşti sleite, de scrumiere încărcate cu mucuri de ţigare. Era opera lui, se mîndrise cu ea doar cu cîteva minute în urmă şi am alergat după el să îi înapoiez cartea pe care, de indignare, o uitase la dumneata. Dar trotuarele se aglomeraseră la ora aceea. La intersecţii erau adunate pîlcuri de oameni cenuşii, printre care scriitorul cel neliniştit devenise complet anonim chiar dacă, probabil, nu ajunsese prea departe. Mai tîrziu, am aflat că a părăsit ţara şi că s-a adăpostit la Paris. De atunci, am citit şi am recitit cartea aceea, care m-a impresionat profund. Era o neobişnuită poveste de dragoste, o ficţiune îndrăzneaţă, scuză-mă te rog, despre mine şi despre dumneata, tanti Florica. Despre felul în care două suflete pereche pot rezona. Despre cum am fi putut descoperi împreună fericirea dacă soarta nu ne-ar fi despărţit. Chiar dacă scriitorul folosise alte nume, era vorba, fără îndoială, chiar despre noi şi amîndoi eram descrişi în acele pagini cu o fineţe inimaginabilă, ne erau puse în evidenţă cele mai ascunse, mai subtile simţiri, ceea ce m-a făcut să visez că, poate, într-o altă conjunctură, relaţia noastră ar fi putut fi o părticică din marea combinaţie, din iubirea cosmică, universală. Din păcate însă, în scurt timp, lipsa unei ocupaţii stabile m-a făcut să părăsesc oraşul şi să îmi caut împlinirea tocmai aici, la Pucioasa, la concasor, unde m-am dedicat muncii mele. Ştii, probabil, că mulţi sînt cei care s-au angajat în această activitate practică, productivă, care cu timpul va transforma nucleul dur şi eterogen al planetei noastre, poate inutil, în griblură pentru şosele, în pietre de pavaj, în fragmentele indestructibile ale unei noi civilizaţii, dînd astfel întregii ţări şi chiar Europei o altă dimensiune, un viitor pe care istoria de-abia îl întrezăreşte. Mă stresează doar faptul că rocile care ne sînt aduse, uneori fără să ni se spună limpede care este originea lor, scot anumite sunete cînd sînt sfărîmate, cîntă sau plîng, scrîşnesc sau chiar urlă cu o furie stihinică. De aceea, uneori folosim explozibil. Urechile mă dor şi tot corpul meu este pătruns de o ciudată amorţire. Altfel, mă simt realizat şi, mai mult decît atît, am intrat în politică, fac parte dintr-un grup care luptă pentru o lege a antifoanelor, menită să ne asigure liniştea pe durata participării noastre la impresionantele transformări ale pietroaielor din centrul confuz al pămîntului. Uneori visez că, la sfîrşit, voi rămîne suspendat, legănîndu-mi picioarele deasupra acestei lumi fără miez, ca atîrnat de o invizibilă parapantă. Mă simt bine şi aştept să revin în oraş, măcar pentru o cafea. Vreau să restitui scriitorului cartea aceasta care adeseori mi-a susţinut moralul şi m-a făcut să mă simt important, să mă simt om, să mă simt o valoare. Mă obsedează chipul lui, plin de îndîrjire... Oare cît a stat acolo, la Paris, şi-a făcut vocea auzită în stradă? Vreau să particip la discuţii, vreau chiar să sugerez unele modificări în destinele personajelor. Scriitorii sînt oameni timizi, orgolioşi, se tem să spună anumite lucruri, considerate periculoase sau înspăimîntătoare. Vreau să le vorbesc despre munca mea, care le-ar putea inspira noi lucrări. La urma-urmei, noi, aici, la Pucioasa, spargem şi stîncile de care se freacă, nepăsătoare, veşnice, tălpile lor. Există, astfel, între noi o legătură care, exprimată artistic, ar putea căpăta forme încîntătoare… Mă vei înţelege, mă vei ajuta oare în încercarea mea de reluare a bunelor noastre relaţii? Aştept răspuns la post restant şi te salut mereu nostalgic, al dumitale, indescifrabil.
Adrian Severin este implicat într-un scandal de corupţie, după ce jurnaliştii Sunday Times au făcut publică o înregistrare în care europarlamentarul român cere bani pentru promovarea unui amenament. 