Statisticile blogului

Bine ați venit !
…iar faptul că ati ajuns aici, nu este o întâmplare!

October 16, 2013

Interviu cu artistul Ion Popa: ”Versurile pe care le cânt pot fi un fel de stratificare a existenței”

Ion Popa este artistul cu voce excepțională, care are ca scop aducerea publicului către muzica de calitate. Discipol al neegalaților Tudor Gheorghe și Gil Dobrică, Ion de la Izbiceni, așa cum își spune, face spectacole într-un stil propriu, adunând în jur oameni ce îi devin prieteni încă de la primele schimburi de priviri complice.
Cântă dumnezeiește și se mândrește cu evenimentele mari prilejuite de prezența celor care l-au îndrumat către ținta sa, unul dintre acestea fiind turneul național cu spectacolul “Tudor Gheorghe și copiii din Izbiceni”, care a străbătut Craiova, Sibiu, Zalău, Baia Mare.
Devenind un apropiat al județului nostru, Ion Popa a revenit printre oamenii care-i îndrăgesc glasul, găsind pământ fertil pentru promovarea culturii, prin cântece având repere autentice, la Zimnicea, în cadrul taberei de pictură ”Dunărica”, organizată de Direcția Județeană pentru Tineret și Sport Teleorman (DJST).
Cu tristețea că scrisul nu redă intensitatea vocii artistului ce a amprentat cântece precum: ”Eu te-am iubit, Ludmila”, ”Au înnebunit salcâmii” sau ”De abia plecaseși”, consemnăm interviul pe care Ion Popa l-a acordat publicației noastre.

Reporter: Domnule Ion Popa, pentru cei care nu vă cunosc îndeaproape, spuneți-ne, de unde a pornit cariera dumneavoastră muzicală? Mai exact, când vi s-a depistat talentul?
Ion Popa: Muzica este cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unui om în existența lui: a avea darul de a cânta. Eu, dacă nu aș fi avut parte de acest talent, sunt convins că viața mea ar fi fost mult mai încurcată și mult mai delicată în sensul greu al existenței mele. Muzica mi-a făcut viața mai ușoară. Repet, fără muzică nu aș fi existat. De mic am început să cânt, am avut șansa să fiu, la vârsta de 4-5 ani, selectat în Ansamblul ”Hora” de la Izbiceni și de fi numit solist vocal. Soarta a făcut ca Tudor Gheorghe să aibă o colaborare cu Căminul Cultural de la Izbiceni, să mă vadă și să mă îndrăgească. Neica Tudor era tânăr la vremea aia, prin anii ’77. Iată că, chiar dacă fug de a nu mă apropia de muzica pe care Neica Tudor o interpretează cu atâta delicatețe și care merge la sufletele noastre, oarecum mă trage ața către primii pași pe care i-am făcut în muzică, alături de Tudor Gheorghe. Deși încerc să am linia mea, să fiu eu, Ion Popa, pașii mă trag către începutul existenței mele muzicale. A trecut vremea, am cântat și nu pot să mă despart de poezie, de versurile care transmit ceva, în ciuda faptului că Dumnezeu m-a înzestrat cu o voce de puteam să am calea cea mai scurtă, către ban. Adică, să cânt aproape nimic în versuri și doar să dau cu vocea. Nu am ales calea asta și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat înțelepciunea să-mi văd de treaba mea, să merg pe drumul meu.
R: Cine vă scrie versurile? Poeziile căror autori le preferați pentru a le pune pe note?
I.P.: Rămân, la vremea asta, încă, un mare iubitor de poezie și poeții contemporani îmi sunt pâinea, viața și existența mea. Pot să enumăr de la voi, de la Teleorman, Dumitru Vasile Delceanu, unul dintre marii scriitori contemporani, am câteva melodii pe care le interpretez după poeziile scrise de domnia sa, printre care ”Învățătorul meu”. De la Alexandria, Florea Burtan este, pentru mine, un poet mare, pe care lumea îl va iubi, după ce nu va mai fi, pentru că așa suntem noi, românii, făcuți, îi iubim pe cei de lângă noi cu întârziere. Nu pot să cânt decât Alexandru Macedonski, Arhip Cibotariu, poeții noștri pe care îi iubim.
R: Spuneți-ne cu exactitate genul muzical pe care îl abordați, pentru că am observat o deosebire între cântecele din repertoriul dumneavoatră și cele pe care le-ați cântat oamenilor, la Dunărica.
I.P.: Este adevărat. Imprimat pe CD se regăsește o parte din poezia pe care o iubesc și pe care am pus-o pe muzică, iar la evenimente cred că este de datoria artistului, lăutarului să cânte oamenilor și altceva. Nu mai este de mult o jignire faptul că ești denumit lăutar, pentru că sunt din ce în ce mai puțini. Lăutarii noștri au reprezentat esența muzicii românești. Numai cei vechi, adevărați, au reușit să ducă mai departe, prin viu grai, prin transmitere orală, ceea ce ne ajută să nu ne pierdem ca identitate.
R: Le-ați cântat tinerilor astă seară. Credeți că ei mai au aplecare către mesajul adus de muzică, având în vedere comercialul zilelor noastre?
I.P.: Sunt convins că este doar vremelnic ceea ce se întâmplă, mult prea mediatizat pentru o existență efemeră, pentru un câștig de bani subțire. Se vând pe nimic. Dovadă stă faptul că eu, Ion Popa, trăiesc la ora asta din muzică și din poezie, cu chitara în brațe. Ați văzut în seara asta copii de clasa a VI-a, a VII-a, pe care nimeni nu i-a pus să aplaude și să danseze și, totuși, au venit alături de mine, cu prietenie, cu o vorbă dulce. Cred că este cel mai mare câștig faptul că împreună cu acești copii de aici, din tabăra ”Dunărica”, am reușit să facem un câmp de prietenie.



R: Cine a prilejuit recitalul dumneavoastră la Zimnicea, în cadrul acestei tabere de creație?
I.P: Am trecut pe aici de dragul doamnei directoare Elena Vlad (DJST) și a celor care o înconjoară. Dumnaei a apreciat muzica pe care eu o cânt și așa se explică prezența mea aici. Ați fost de față și ați observat că cei mici băteau din palme în același timp cu profesorii. Într-un fel, s-a pierdut distanța, diferența de vârstă dintre ei… am fost un tot. Este cel mai mare câștig pentru o seară ca aceasta.
R: Știm că ați fost unul dintre preferații marelui Gil Dobrică. Ba, mai mult, v-a lăsat și moștenirea sa… povestiți-ne un pic relația care v-a legat…
I.P.: Mă aduceți cu discuția într-un segment foarte delicat pentru mine. Cu mare drag vorbesc despre faptul că am avut șansa ca Gil Dobrică să mă aleagă din toată lumea pe care el a cunoscut-o printre cei care cântau și să-mi spună: ”Vino la București că altfel o să pui roșii la Izbiceni toată viața. Dacă eu nu veneam la București, și acum lucram la strung, la Craiova”. Asta pentru că înainte de a cânta, domnia sa a lucrat la Electroputere Craiova, ca și strungar. Cred că cea mai mare moștenire pe care mi-a lăsat-o nenea Gil sunt prietenii lui. Timp de 6-7 ani de zile am cântat cu Gil Dobrică și m-a tot prezentat oamenilor pe la desele evenimente la care participam împreună. Asta este cea mai importantă moștenire. Restul… sunt trei ziduri, nimeni nu se mai gândește la treaba asta.
R: În ce adunați repertoriul dumneavoastră? Aveți albume lansate pe piața muzicală?
I.P.: Nu am reușit să am niciun CD lansat pentru că piața muzicală este foarte delicată în România. La un moment dat, prin 2004, Gil Dobrică m-a dus în studio, a fost primul care a făcut asta, și am întâlnit impresari, manageri, termeni noi la vremea aia pentru mine, și mi-au cerut să semnez contracte pe nu știu câți ani de zile. Eu sunt Ion de la Izbiceni, nu pot cânta ce mi se spune. Ar fi un fel de sclavie.
În aceste condiții, cum vă vindeți muzica?
I.P.: Mulțumesc lui Dumnezeu că, prin evenimentele la care particip, tot timpul plec cu alte cereri pentru viitor. Probabil, îmi fac treaba, probabil, muzica mea place. Nu este întâmplător, versurile pe care le cânt pot fi un fel de stratificare a existenței.

No comments:

Post a Comment